La rascruce

Sunt la un moment din ala in viata, in care in mine se lupta o groaza de sentimente. Fluvii ai putea spune.

De vre-o cativa ani de zile, ma tot bate la cap sa plecam. "Hai sa mergem. Vreau o alta viata. Vreau ca cine sunt sa reprezinte ceva pentru cineva. Nu vezi ca aici, toti isi bat joc de noi".

"Stai ma incet, ca nu e chiar asa. Avem ce face si aici. Aici ne sunt prietenii, familia. Nu e chiar asa usor"

A-ti inteles? :). Sa ma explic totusi...zic

Am ajuns din punct de vedere al carierei, in unul din cele mai inalte puncte in care as putea sa ajung din punct de vedere al unui angajat. Am practic firma mea care o conduc. Mi-am deschis si firma mea. Pentru ca ... am un vis ... si ... am o idee ... care este buna. Nu vind cacat ca altii. Am si alte planuri de viitor. Un produs nou, un festival. Oamenii cu care sa fac treaba asta.

Si cu toate astea, nu stiu ce mananc maine. Pentru ca realitatea este, ca nimic nu e sigur. Economia noastra se bazeaza pe ieftin. Asta e realitatea. Lumea a venit aici la noi pentru ca suntem ieftini. Suntem muncitori sau daca vreti suntem versiunea noua a sclavilor din punct de vedere economic.

Muncesc de dimineata pana seara iar seara o iau de la capat. Nu mie frica. Imi place ceea ce fac si ma bag cu curaj la multe proiecte din multe domenii.Au fost cateva proiecte care au iesit superb. Amintiri pentru inmormantare ca sa zic asa.

Si cu toate astea?

Pai e simplu. Nu mai pot. Psihic. Sunt lovit la temelie. Imi este din ce in ce mai greu sa accept faptul ca eu fac ceea ce fac, ca muncesc cat muncesc si nu imi permit de 3 luni de zile sa imi cumpar o pereche de adidasi.  Imi este greu sa ma gandesc sa fac un copil de exemplu cand nu stiu daca o sa am bani sa il cresc cum mi-as dori. Da stiu, povestea ca noi am crescut cum am crescut. Dar nu mai sunt aceleasi vremuri. Si daca pe mine au ajuns sa ma frusteze niste diferente sociale care pe vremea respectiva erau mici, ia faceti voi un rezumat cam cum se simt copii astazi.

Am dus multi prieteni la aeroport, ca sa zic asa. Incepand de pe la 18 ani. Prietenii mei cam toti au plecat. Aproape. Majoritatea dintre ei in alte tari. Iar cei care nu au plecat, viseaza sa plece.

In cateva zile mai trebuie sa ma duc odata la aeroport. Doar ca de data asta e crunt. De data asta este vorba de un om care a stat langa mine in cele mai cacate timpuri care le-am avut in viata mea. Care m-a ajutat fara sa trebuiasca macar sa ii cer vreodata. Nu am vrut sa constientizez pana acum ca pleaca. Dar ziua in care va disparea dupa security check si eu raman acolo ...

Mie frica de foarte multe lucruri. Daca se imbolnavesc ai mei. Ce fac? Dar daca ma imbolnavesc eu? Ajungem in strada. Vrem sa facem copii. Adica mai multi. Cum?

In fiecare zi, aflii de la news o noua perla pe care au inventat-o astia sa ne mai faca de ceva bani. Platesc la taxe de ma plictisesc. Si cu toate astea ... am citit azi o simulare iar in anul 2045 cand ar trebui eu aproximativ si teoretic sa ies la pensie, as primi o pensie de aproape 900 de lei. La cat va valora leul in momentul respectiv va fi un cacat. Sa-mi bag picioarele mai bine mor direct decat sa traiesc cu banii aia.

Si atunci, stau si ma uit la toti cei care au plecat. Pasul este greu. Dar incet incet s-au invatat si ei si familia cu ideia. Si au mers inainte. Si le merge bine. Mult mai bine decat as putea eu vreodata sa sper ca ne va merge noua aici.

Am vrut sa cred in tara asta. Am crezut in schimbare. Am asteptat sa se vada ceva. Dar e din ce in ce mai greu.